Aspecte diacronice în ortografia ebraică biblică

 

© Lect. univ. Drd. Florin Lăiu

 

Rolul ebraisticii în datarea cărţilor biblice

Specialiştii, teologi sau filologi, exprimă adesea oipinii diferite şi uneori contradictorii privitoare la originea şi istoria cărţilor Bibliei Ebraice. Datarea unora din ele este problematică, chiar în tabăra conservatoare. Pentru altele, renumiţi teologi raţionalişti din secolele trecute au pronunţat sentinţe care, în esenţa şi spiritul lor, sunt urmate până astăzi. Criteriile stabilirii vechimii reale a unei cărţi biblice au rămas cele stabilite de critica istorică întemeiată pe consideraţii sceptice.

În acest context, studiul limbilor ebraică şi aramaică a jucat un rol minor, fără cercetări de amploare. Istoria limbii ebraice este în curs de elucidare. Abia ultimul secol şi în special ultimele decenii au adus clarificat principalele faze ale evoluţiei ei, dar încă este mult de făcut. S-ar putea ca obstacolulul cel mai grav să fie de natură psihologică şi filozofică: indispoziţia de a oferi şanse de supravieţuire vechii paradigme teologice care vedea în Biblie Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar şi vechea paradigmă teologică a pus frânele ei specifice în calea progresului ebraisticii. Prea multă vreme ebraica a fost studiată ca şi cum ar fi fost un limbaj divin şi, prin urmare, imuabil. Fără îndoială, existau condiţii potrivite care să sugereze uniformitatea limbii, de la cărţile atribuite lui Moise, până la cele mai târzii, postexilice. Scrierea consonantică a fost o primă cauză a aparenţei de uniformitate, deoarece ea nu permitea observarea diferenţelor diacronice în pronunţare, atât în ce priveşte modificările vocalice[1] cât şi cele consonantice.[2] Activitatea masoreţilor privind vocalizarea, accentuarea şi punctuaţia a reuşit să niveleze toate diferenţele vizibile datorate dezvoltării istorice. Au putut rămâne doar cele lexicale şi sintactice, pe care un cercetător grăbit le-ar considera stilistice sau regionale. Apar uneori forme neregulate în forma şi pronunţia unor cuvinte, sau neregularitatea este doar ortografică. În asemenea cazuri, neregularităţile erau tratate ca erori scribale sau variante dialectale (forme sincronice), lucruri foarte posibile şi adesea probabile.

Este adevărat că în multe privinţe ebraica biblică este destul de unitară. Nu numai ca efect al activităţii masoretice, ci şi pentru faptul că limbile semitice par să fie mai conservatoare. După mai bine de un mileniu de la apariţia Coranului, un arab cu studii medii încă poate înţelege limba acestei scripturi, în timp ce un francez s-ar descurca mult mai greu în franceza veche.    Acest aspect aparent static al limbii ebraice a alimentat imaginaţia criticii istorice care a conchis că Scripturile Ebraice ar fi fost scrise mult mai târziu decât pretind, sau decât se pretindea pentru ele.[3]

Acceptând un model teologic nonliteralist, dinamic pentru inspiraţia divină a Scripturilor canonice, criticul credincios ar putea concepe posibilitatea rezonabilă ca anumiţi redactori târzii ai textului, – de exemplu, autorul postexilic Ezra şi şcoala soferimilor fondată de el[4] – să fi adus la zi cel puţin ortografia, dacă nu chiar limba Scripturilor ebraice. Însă indiferent cine ar fi iniţiat un asemenea proces şi oricare ar fi fost perioadele istorice de tranziţie, cercetările moderne din partea unui număr crescând de savanţi ebraişti[5] ne aduc la cunoştinţă că ebraica biblică poartă în vocabular, morfologie, sintaxă – şi uneori chiar în „erorile” de spelling ! – , semnele dezvoltării ei diacronice. Acest fenomen este o puternică dovadă a marii inerţii la modificarea textelor care au fost acceptate ca revelaţie divină, o mărturie a tendinţei milenare de a transmite textele sacre într-o formă fixă.

Într-adevăr, se poate observa că textul masoretic a rămas absolut neschimbat timp de 11 secole, fiindcă manuscrisele cele mai recente sunt identice cu cele de la sfârşitul primului mileniu (unele încă existente astăzi). Pentru acest motiv, criticul care este şi credincios nu e surprins de faptul că manuscrisele biblice descoperite la Qumran reflectă suficient de bine textul masoretic, în ciuda unor diferenţe, mai ales ortografice. Dar fidelitatea transmiterii textului, până şi a ortografiei lui, din epoca standardizării postexilice (probabil sub Ezra) şi până la masoreţi, este chiar mai mult decât speră criticul credincios.

Scurt istoric al dezvoltării ortografiei ebraice

1.1.1       Ortografia preexilică

Una din cele mai complete lucrări asupra dezvoltării ortografiei ebraice a fost publicată de University of California, San Diego, şi cuprinde studii semnate de unii din cei mai iluştri ebraişti contemporani: David Noel Freedman, A. Dean Forbes şi Francis I. Andersen.[6] Ortografia ebraică va fi urmărită în fazele ei de dezvoltare, după concluziile acestor autorităţi în domeniu.

Faza I (consonantism pur). Se ştie că, iniţial, scrierea ebraică era pur consonantică, asemenea vechii ortografii canaanite, moştenită şi de fenicieni. D. N. Freedman afirmă că sistemul original datează din secolul al XV-lea î.e.n. sau chiar mai devreme.[7] În prima fază a dezvoltării alfabetului în Canaan (perioada arhaică, sec. XVII-XI î.e.n), nu s-au folosit de loc litere vocalice, după toate probabilităţile. Scrierea proto-sinaitică este pur consonantică, iar cea din faimosul Calendar de la Gezer (sec. X î.e.n. ?) sau din inscripţia de la Isbet Sarte, de asemenea nu oferă dovezi sigure ale folosirii literelor vocalice. Fenicienii au continuat acest sistem pur consonantic până târziu, în timp ce alte popoare care au preluat alfabetul i-au adăugat şi vocale. Grecii, de exemplu, ca şi arameenii, au stabilit de la bun început sau la scurt timp după aceea (în jurul anului 1000 î.e.n.) semne pentru vocale. Există oarecare nesiguranţă cu privire la originea sistemului alfabetic în ebraică. Dacă ortografia iniţială era pur consonantică, acesta este singurul caz în care o altă limbă decât feniciana împărtăşeşte sistemul pur consonantic. Pe de altă parte, asemănarea (uneori până la identitate) dintre cele mai vechi forme atestate în ebraică şi în aramaică sugerează fie că sistemul a fost preluat în totul de la arameeni şi nu direct de la fenicieni, fie că, după ce a fost preluat de la fenicieni, a fost curând înlocuit cu sistemul arameean superior.

Faza II (folosirea unor litere vocalice). Preluarea sistemului de vocalizare parţială cu litere vocalice (matres lectionis), aşa cum există în ortografia aramaică, s-a făcut dintr-o dată, după următoarele principii. Vocalele finale au fost indicate prin literele vocalice respective,  ä he, åwaw şi é  yod. Nu există indicii clare că vocalele terminale scurte (e.g. terminaţiile arhaice ale cazurilor) erau scrise în timpul primului mileniu î.e.n., ceea ce arată că s-au pierdut. Dacă găsim o astfel de vocală marcată, totuşi, înclinăm să credem că a devenit lungă între timp. Este necesar să facem această distincţie, fiindcă reprezentarea grafică a vocalelor scurte este un fenomen foarte rar şi târziu în ortografia semitică.

Ortografia plină (scriptio plena) este denumirea tehnică a scrierii parţial vocalizate cu litere „vocalice” pe care le numim matres lectionis („maicile citirii”), acestea fiind, de fapt, consoanele w [w], y [y], h [h] şi, mult mai târziu, a [],a, consoane care, în mod convenţional, au ajuns să ţină loc de vocale, la nevoie, păstrându-şi totodată funcţia consonantică în general. Astfel  h final s-a folosit pentru unele vocale lungi finale: â, ô, sau ē; w final şi, mai târziu, intern, s-a folosit ca simbol al vocalelor lungi ô sau û, în timp ce y (final şi, mai târziu, intern) a început să ţină loc de ê sau î.

După evoluţia diftongilor w (aw) şi y (ay) în  aŭ > ô şi aǐ > ê (în anumite poziţii), ortografia istorică s-a păstrat totuşi: w care fusese consoana  (semivocala) diftongului aw, a rămas ca simbol al noii vocale ô rezultată prin contragerea aŭ > ô, iar y care fusese consoana diftongului ay, a rămas să reprezinte pe ê, rezultat prin contragerea aǐ > ê. În mod natural, uzul vocalic al acestor consoane s-a extins treptat şi la situaţiile în care nu exista o justificare etimologică.

Freedman argumentează că toate inscripţiile ebraice cunoscute din secolele IX-VI î.e.n. stau martore unei ortografii în care vocalele finale erau reprezentate numai prin waw, yod şi he. Se folosea consoana åwaw (w,ŭ) şi pentru û (u lung); consoana é  yod (y, ĭ) şi pentru î (i lung); consoana  ä he (h) şi pentru â (a lung). De asemenea, vocalele ē şi ō în poziţie finală erau reprezentate prin ä he. Dintre vocalele lungi interne (din interiorul cuvântului), numai û şi î  erau reprezentate, aşa cum dovedeşte inscripţia de la Tell Fekheriye, prin consoanele corespunzătoare, care puteau indica însă şi diftongi (aw, ay). În perioada preexilică însă, practica folosirii acestor matres lectionis pentru vocale interne era destul de rară. Reprezentarea vocalelor interne este atestată din sec. VIII î.e.n. (e.g. în inscripţia lui Şebna, unde întâlnim termenul àøåø ’arûr; în inscripţia de la Arad din sec. VII-VI î.e.n., unde avem termenul äá÷éã hibqîd [sic])  dar uzul poate fi mult mai vechi. Toate inscripţii ebraice sau dialectal înrudite arată că uzul literelor vocalice pentru vocalele interne nu era sistematic. Descoperirile recente, inclusiv cele de la Quintillet ‘Ajrud, din Deir ‘Alla şi din Transiordania indică un model standard. În inscripţiile aramaice însă este o tendinţă mai mare de a se folosi litere vocalice pentru vocale interne, şi uzul este atestat mai devreme, după cum o dovedeşte inscripţia de la Tell Fekherye. Însă nici în aramaică nu era aplicat acest sistem ca o regulă constantă în acea perioadă.

1.1.2       Ortografia exilică şi postexilică

 A III-a fază a dezvoltării ortografiei ebraice are loc în perioada postexilică (sec. VI-I î.e.n.) în care se disting trei stadii:

1.       Stadiul timpuriu / AHS (Archaic  Hebrew Spelling), atestat în cărţile lui Samuel de la Qumran (4QSamb), considerat exemplarul cel mai arhaic de ortografie biblică, datată în sec. VI-V î.e.n.

2.       Stadiul mediu / SHS (Standard Hebrew Spelling), în general atestat în Textul Masoretic (sec. V-IV î.e.n).

3.       Stadiul târziu / HHS (Hellenistic Hebrew Spelling), sec. III-I î.e.n.

Stadiul timpuriu (AHS). Manuscrisul 4QSamb arată prin chiar existenţa sa, după toate aparenţele, că acelaşi sistem era în uz pentru toate cărţile din Tora şi pentru Profeţii Dintâi.[8] În acest stadiu, scrierea consoanelor waw şi yod ca litere vocalice (û şi î) devine regulă. Nu apar încă yod=ē şi waw=ō, cu excepţia faptului că aceştia sunt (erau) diftongi: aw, ay. Waw reprezentând pe ō derivat din ā este foarte rar folosit. Nu apar reprezentate grafic prin waw şi respectiv prin yod vocalele ō < u (o derivat din u) şi ē < i (e derivat din i).

Folosirea lui waw în loc de preexilicul he, când reprezintă sufixul vocalic ô al substantivelor la singular este iarăşi o caracteristică a trecerii la această perioadă şi un aspect dificil de explicat. Din nefericire, fiindcă nu ştim mai mult despre vocalizarea preexilică, nu putem reconstrui în mod sigur tiparul schimbării ortografice. Dar supravieţuirea sufixului he ataşat la diferite cuvinte arată, în opinia lui Freedman, că unele manuscrise preexilice sau timpuriu-exilice au supravieţuit ca modele parţiale pentru scrierile postexilice.

Şi mai remarcabilă este ortografia –yw pentru sufixul persoanei a treia masculin al substantivelor plurale. În acest caz, yod era un marcator nevocalizat al pluralului, scris pentru a distinge sufixul pentru plurale de sufixul pentru singulare, după ce se adoptase waw în locul lui h pentru marcarea sufixului pronominal ô.

Freedman asociază aceste dezvoltări cu compoziţia şi compilarea textului aşa-numitei Istorii Primare[9] pe care preferă să-l dateze cel mai târziu între anii 560-540 î.e.n. în timpul Exilului. Acest prim standard canonic a supravieţuit în părţile cele mai arhaice ale Pentateucului, iar pe la anul 515, când era o ocazie bună de a publica un text oficial, era în uz.

Stadiul mediu – Standard Hebrew Spelling (SHS), sau ortografia din epoca persană. În Textul Masoretic, aşa cum arată el până astăzi, există indicii, chiar şi ortografice, că fiecare carte are propria ei istorie distinctă de altele, deoarece acestea erau mai degrabă suluri decât cărţi, fiecare sul fiind parţial independent de celelalte. Ortografia Torei este cea mai conservatoare, cu destulă economie de litere vocalice. De asemenea ortografia Profeţilor Anteriori este ceva mai săracă în litere vocalice decât a Profeţilor Posteriori, deşi există variaţii în interiorul fiecărui grup. Ortografia din Kăthubîm (Hagiografe) este mai plină, de asemenea cu variaţii între diverse cărţi, cele poetice având o ortografie mai conservatoare decât cele narative – (e.g. Ezra-Neemia) acestea din urmă reflectând cea mai târzie şi mai plină ortografie biblică.

Ortografia standard este, în principiu, cea postexilică timpurie, principala deosebire între diviziunile biblice constând în frecvenţa crescută a lui waw intern pentru ō (evitându-se, totuşi, dublarea lui waw).  În esenţă, folosirea lui waw pentru marcarea lui ō provenit din ā (ō < ā) a devenit mai recunoscută, dar încă nu se folosea waw pentru ō provenit din u (ō < u). Menţinerea ortografică a acestei distincţii este un indiciu că respectiva mutaţie fonetică (u > ō) nu se produsese, sau că vocala nu era lungă.

Freedman vede în cărturarul Ezra (c. 480-400 î.e.n.) editorul versiunii oficiale a Pentateucului aşa cum îl avem astăzi, şi că de la acea dată el nu a suportat schimbări apreciabile (cu excepţia unor uşoare variaţii ortografice de la o carte la alta). Pentru că Tora era Legea lui Israel, standardizarea acesteia a tins să-i conserve cu grijă ortografia, în timp ce restul Bibliei a rămas mai vulnerabil faţă de schimbările ortografice mai târzii. Ortografia standard (oficială) pe timpul lui Ezra este reflectată în vechiul manuscris 4QSamb. Ortografia manuscrisele masoretice care au supravieţuit, datând din Evul Mediu, poate fi comparată cu ortografia manuscrisului 4QSamb. Astfel Tora masoretică are trăsături mai arhaice, cum ar fi omiterea lui yod în terminaţia pluralului masculin, arătând că versiunile timpurii ale textului provin de pe la începutulrile Exilului, sau sunt chiar preexilice. Dar ea are şi unele trăsături târzii (uzul mai extins al vocalelor interne), reflectând ortografia curentă din timpul transmiterii.

Astfel Freedman poate afirma că întreaga Istorie Primară a fost editată cu ortografia curentă a manuscrisului 4QSamb şi că Ezra a folosit cele mai bune dintre textele mai vechi pe care le avea la dispoziţie. Tendinţa spre uzul lui waw pentru ō intern (care nu reprezintă sau nu provine din diftongul aw) poate să fi evoluat în sec. VI sau începutul sec. V î.e.n., dacă nu vine din inadvertenţe scribale mai târzii. 

În afară de frecvenţa mai extinsă a folosirii lui waw pentru ō intern, celelalte cărţi biblice nu au suferit schimbări ortografice importante. Odată cu uzul regulat al lui yod pentru î intern, datând din sec. VI î.e.n., avem premiza pentru scrierea cvadriliterală a numelui lui David ãåéã în cărţile postexilice. Dar în ce priveşte uzul lui waw pentru ō intern, nu se poate spune acelaşi lucru; numele lui Moise, de exemplu, este scris întotdeauna triliteral îùä, niciodată îåùä, deşi aceast ultim spelling va fi apărut cândva mai târziu. Aceasta arată că ortografia cea mai conservatoare a „îngheţat” la nivelul sec. V î.e.n. pentru întreaga Biblie, şi că acest model s-a schimbat în mod dramatic abia în sec. IV sau, mai probabil, în sec. III î.e.n. Chiar şi alte manuscrise vechi (e.g. 4QExf şi 4QJera) deşi reflectă o ortografie mai plină şi, prin urmare, mai târzie decât a manuscrisului 4QSamb, intră de asemenea în rândul textelor cu ortografie standard (SHS).

Ortografia târzie / elenistică (sec. III-I î.e.n), Hellenistic Hebrew Speling (HHS), poate fi numită şi ortografie postbiblică, macabeeană sau qumraniană. Este vorba de dezvoltarea logică a practicii anterioare, ajungându-se la reprezentarea prin litere vocalice a tuturor vocalelor lungi (sau care erau considerate lungi de către scribii respectivi), cu excepţia lui ā (a lung) intern.[10] Textele biblice au fost apoi copiate cu ortografia modernizată, aşa cum astăzi tipărim pe autorii români din sec. XVIII cu ortografia actuală, fără a le schimba însă limbajul.

În această perioadă, ō de orice origine este notat întotdeauna cu waw, ca şi fostul u scurt (ceea ce arată că mutaţia u > ō se produsese deja). Mutaţia i> ē încă nu era produsă, sau poate vocala era considerată scurtă, astfel încât folosirea lui yod pentru ē (e lung) este încă rară. În ce priveşte dublarea consoanelor sau includerea a oricâte litere vocalice pentru vocale lungi într-un cuvânt, nu mai există nici o restrângere în această perioadă. Desigur, în perioada qumraniană au continuat să păstreze manuscrisele mai vechi, cu ortografie arhaică, deşi atunci când le-au copiat, n-au făcut eforturi deosebite de a păstra şi ortografia lor veche. În linii mari, ortografia qumraniană se înscrie bine în contextul dezvoltării ortografiei ebraice şi aramaice din întregul Orient Apropiat elenistic şi nu reflectă un dialect special al celor de la Qumran.

O caracteristică ortografică a textelor de la Qumran este şi uzul formelor lungi ale pronumelor, sufixelor şi ale altor părţi de vorbire. Pronumele äåàä // äåà el, äéàä // äéà ea, (care poate fi găsit şi în arabă în forma hu’a, hi’a); sufixul pronominal pentru pers. II masc. sing.: ëä - // êal tău, a ta etc. Aceste diferenţe reflectă, după Freedman, existenţa ambelor forme în limbaj (nu erau folosite întâmplător, nici în limbaj, nici în ortografie), şi că masoreţii au considerat manuscrisele cu forme scurte ca fiind mai vechi şi mai bune decât cele cu forme lungi, dar au preferat să le vocalizeze ca şi cum ar fi avut forme lungi, deoarece acestea erau considerate mai elegante, mai literare, în comparaţie cu cele scurte, care păreau nişte aramaizări. Astfel ei au combinat manuscrise cu ambele forme, în aşa fel încât astăzi este greu de înţeles faptul şi natura anomaliei.[11]

Fără a contrazice neapărat pe Freedman, merită să ne întrebăm, totuşi, dacă nu cumva ambele forme erau perfect identice funcţional, că au existat concomitent în ebraică, un timp mai îndelungat – unele cazuri fiind considerate literare, altele fiind colocviale şi regionale, după modelul şi prin atracţia formelor duble din textele clasice ale Bibliei, unde avem forme lungi şi scurte, cu aceeaşi funcţie, în special la pers. III pl. a pronumelui.[12] Ca sufixe pronominale se folosesc aproape exclusiv formele scurte, dar există şi aici excepţii.[13] Imperfectul verbului ebraic are, de asemenea, forme lungi la pers. I,[14] ca şi imperativul,[15] chiar şi interjecţii şi adverbe interogative.[16] Formele lungi din ebraica elenistică se puteau naşte după modelul celor din ebraica standard, prin atracţie, şi au putut apărea la suprafaţă când erau destul de general folosite pentru a fi corecte, literare. Acest fenomen are o analogie frapantă în limba română, unde există şi forme lungi la unele pronume, adverbe, interjecţii, cele lungi fiind preponderent populare, regionale, puţin folosite în limba literară.[17]

După Freedman, ortografia Bibliei Ebraice este conformă cu istoria ei literară. Standardizarea ortografiei este paralelă cronologic cu fixarea unui „canon” biblic în perioada persană, probabil sub îngrijirea marelui cărturar Ezra, în timp ce supravieţuirea sporadică a ortografiei preexilice arată că Biblia Ebraică n-a fost creată în sec. VI î.e.n., ci editată cu includerea şi redactarea unor texte preexilice. Istoria Primară şi alte cărţi trebuie să fi fost compuse mai de mult. Textul masoretic a conservat ortografia care era normativă în sec. V-IV î.e.n., şi care coincide cu revigorarea ebraicei clasice, un fenomen clar postexilic, dar la fel de clar premacabeean sau prequmranian. Rabinii masoreţi au reuşit această performanţă, deoarece ei s-au bazat pe manuscrisele cele mai vechi şi mai bine atestate pe care le-au putut găsi, evitându-le pe cele mai recente şi cu ortografie târzie, transmiţând astfel posterităţii „textul care fusese ales şi promulgat de marele lor lider şi maestru-scrib, Ezra din sec. V î.e.n.”[18]

Freedman însă admite şi o dată mai târzie pentru această standardizare. După ce îşi afirmă convingerea că ortografia ebraică s-a dezvoltat în paralel cu cea aramaică, el sugerează: „corpusul Bibliei Ebraice a fost încheiat în cele din urmă, şi textul ei – inclusiv ortografia – au fost fixate cândva prin secolul al IV-lea î.e.n.”[19]

Având în vedere frecventele erori scribale din textul biblic şi tendinţa naturală a copiştilor de a folosi ortografia proprie timpului lor, este un miracol că manuscrisele ebraice au păstrat până şi anumite diferenţe ortografice minore, dintre scriptio deffectiva,[20] (uzuală în perioadele arhaică şi clasică timpurie) şi scriptio plena (folosită moderat în timpurile preexilice, cam din sec. al X-lea î.e.n.,[21] şi tot mai generos, uneori până la risipă, în perioada greco-romană).

Ortografia tuturor textelor biblice, de la Geneza până la Cronici, a fost actualizată cu oarecare timp înainte de standardizarea masoretică din sec. VI-X. Totuşi, datorită grijii permanente a copiştilor de a lucra cu o fidelitate dusă până în pragul superstiţiei, anumite tipuri vechi de ortografie au supravieţuit mileniilor. Termeni ai căror waw sau yod (ca matres lectionis) nu au justificare istorică (etimologică) sunt scrişi defectiv cu precădere în cărţile preexilice.

Exemple de ortografie diferită interpretate diacronic

Numele lui David este ortografiat defectiv de 789 ori[22], numai în cărţile care pretind datare preexilică sau exilică, de la Rut până Ezekiel, sec. XI – VI î.e.n. Acelaşi nume însă este ortografiat cu scriptio plena în alte 286 locuri, cu imensă majoritate în cărţile postexilice, de la Zaharia, la Cronici-Ezra-Neemia (c. 520-410).


 

Ortografie defectivă

Ortografie plină

Data î.e.n.[23]

dwID"

Incidenţă

dywID"

Incidenţă

990

Rut

2

 

 

980-580

Samuel-Regi

669

1 Rg 3:14, 11:4.36

3

965

Psalmi davidici

87

122:5

1

935

Proverbe

1

 

 

935

Eclesiastul

1

 

 

935

Cântarea cântărilor

 

4:4

1

755

Amos

 

 

2

720

Osea

1

 

 

685

Isaia

10

 

 

565

Ieremia

15

 

 

570

Iezechiel

3

34:23

1

 

 

Total   789

 

 

500

Zaharia

 

 

5

410

Cronici

 

 

263

 

Ezra

 

 

3

 

Neemia

 

 

7

 

 

 

 

Total 286

               

Din totalul de 1075 cazuri combinate, există doar 8 excepţii (0,8 %), sau 2,8 % din totalul de cazuri scriptio plena, ceea ce trebuie să fie erori scribale (o neintenţionată aducere la zi a ortografiei).[24] Un raport similar se poate găsi în studiul lui David Noel Freedman.[25]

Acest exemplu frapant este confirmat de 4QSamb, unde numele lui David este scris triconsonantic (dwd), ca şi în Textul Masoretic. În toate celelalte exemple ortografice de la Qumran, numele lui David este scris dwyd.[26]

Desigur, ortografia anumitor cuvinte nu trebuie luată drept criteriu decisiv al datării scrierii originale a unei cărţi, în special când evidenţa este subţire. Cu toate acestea, ca rezultat statistic poate fi un indiciu diacronic impresionant şi indisputabil. Nu poate fi pus pe seama unor încercări târzii de a „arhaiza” ortografia. Nu este nici un miracol că descoperim variante ortografice „modernizate” în cărţile care pretind a fi preexilice. Mai degrabă, este un miracol că, în multe cazuri, sunt atât de puţine. Nu poate fi întâmplător şi nici nu poate fi pus pe seama inventivităţii copiştilor, că scrierea defectivă a numelui lui David se găseşte numai în acele cărţi care, în mod explicit sau implicit, pretind o origine preexilică.

                Numele Ierusalimului (erušalaim) are, de asemenea, o ortografie uzuală defectivă ~lvwry, întâlnită de 639 ori în cărţile preexilice şi postexilice,[27] de la Iosua la Maleahi, şi o rară ortografie plină ~ylvwry, care se găseşte de 5 times, numai în cărţi exilice şi postexilice: 1 Ieremia 26:18, Estera 2:6, 1 Cronici 3:5, 2 Cronici 25:1, 32:9. Aceasta nu este o prezenţă aleatoare, deoarece nu avem nici un caz de ortografie plină a acestui cuvânt în scrierile preexilice şi ştim că maniera de a ortografia cu scriptio plena s-a dezvoltat în special după Exil. Varianta defectivă care predomină şi în cărţile postexilice poate fi explicată ca o conservare conştientă a ortografiei tradiţionale, favorizată de uzul paralel din aramaica imperială biblică, unde numele Ierusalimului are întotdeauna forma ~l,v.Wry> (yerušlem). 

Ortografie defectivă:      ~lvwry

Ortografie plină:     ~ylvwry

Atât în cărţi preexilice, cât şi postexilice.

639 incidenţe

Numai în scrieri târzii  (exilice-postexilice): Ieremia, Estera, Cronici.

5 incidenţe

Ortografia terminaţiei ú- este terminaţia specifică a pluralului feminin şi a infinitivului construct al verbelor hl.[28] Există în total 848 incidenţe de ortografie plină ú-, din care peste 26% se găsesc în acele câteva cărţi care în mod explicit sau implicit indică origine postexilică.  În schimb, ortografia defectivă cu Òú- se întâlneşte doar în 33 locuri, majoritatea lor (22 incidenţe) în Pentateuh[29] şi restul în alte cărţi preexilice şi exilice.[30] Singura incidenţă postexilică, în 2 Cronici 26:5, în cuvântul taor.Bi este o probabilă eroare scribală în loc de ta;ryI.B..[31] Chiar şi alte cazuri similare de ortografie (e. g. particula care indică obiectul / complementul direct, cu sufix pronominal,[32] sau substantivul tAa[33]) au majoritatea incidenţelor defective în cărţile care pretind a fi preexilice. Este acesta doar un joc al şansei, sau o tentativă de arhaizare ?

Scriptio deffectiva      t o .......

Scriptio plena     tA.......

Pentateuh (22 incidenţe) şi alte cărţi preexilice şi exilice.

33 incidenţe

În cărţi din toate perioadele.

848 incidenţe

Ortografia terminaţiei ~y i obişnuită pentru pluralul masculin este un alt exemplu de spelling diferenţiat diacronic. Această terminaţie este ortografiată cu yod (~y I- ) în aproximativ 1400 cazuri în toate cărţile Bibliei Ebraice, în timp ce varianta defectivă, fără yod (~ i) se întâlneşte de aproximativ 200 de ori, numai în cărţile preexilice,[34] iar 80 % din aceste 200 cazuri se întâlnesc în Pentateuh. Singurele incidenţe defective postexilice sunt în 1Cr 7:12, conţinând două nume (~Pixuw> ~Pivu), – deci este vorba de un fenomen cunoscut de conservare a formei tradiţionale[35],– şi substantivul ~liyae (2Cr 13:9) care aparţine unei frazeologii împrumutate din texte torahice (Ex 29:1, Lev 23:18, Num 29:32).

 

Scriptio deffectiva     ~ I ____

Scriptio plena     ~y ­ I ____

În Pentateuh (80%) şi în alte cărţi preeexilice sau exilice.

c. 200 incidenţe

În cărţi din toate perioadele.

c. 1400 incidenţe

Terminaţia feminină  tyi se întâlneşte în mod obişnuit cu ortografie plină, în toate cărţile Bibliei Ebraice, având multe incidenţe (dintre care c. 89 numerale ordinale, adjective şi substantive au fost selectate aici pentru comparaţie, având şi forme defective). Comparativ, numai 38 au şi ortografie defectivă ti, şi numai în cărţile care pretind a fi preexilice, cu precădere în Pentateuc (29 incidenţe = 76%),[36] ceea ce ilustrează în mod strălucit tendinţa conservatoare de care au dat dovadă scribii evrei, din epoca persană până în  perioada masoreţilor şi chiar până la apariţia tiparului.

Ortografie defectivă

Ortografie plină

t[iybiv., trIyfi[], t[iybir., tviymix]{ tlia[er>z>yI, tciyci, tviyliv., tniymiv. t[yviT., t[iybiv., tcix]M;, tmic'

txiyPic;, tviare,trIru[]v;, tmir>T; 

ty[iybiv., tyrIyfi[], ty[iybir., tyvimix]{ tylia[er>z>yI, tyvi.yliv., tyniymiv. ty[yviT., ty[iybiv., tycix]M;, tyviare, tymir>T;

c.1400

Pentateuc

29

 

26[37]

c.1400

Iov

1

 

2[38]

c. 1350

Iosua

 

 

3[39]

980

Rut

1

 

 

980-900

1-2 Samuel

2

 

3[40]

960-450

Psalmi

 

 

5[41]

900-800

1 Regi

 

 

8[42]

935

Prov.- Eclesiastul

 

 

6[43]

800-570

2 Regi

 

 

8[44]

755-685

Amos- Isaia-Mica

 

 

5[45]

620

Ţefania

 

cap. 3:13

1

565

Ieremia

3

 

11[46]

570

Iezechiel

2

 

10[47]

530

Daniel

 

cap. 11:41

1

 

 

Total   33

 

 

450-400

Ezra- Neemia-Cron.

 

 

13[48]

 

 

 

 

Total 89

Forme ale verbului tWm apar, de asemenea, scrise şi cu ortografie defectivă de 37 ori, dintre care peste 75% din ocurenţe în cărţile care pretind cea mai mare vechime (Pentateuc, Iov, Iosua, Judecători, 2 Samuel).[49] Comparativ, formele aceluiaşi verb se întâlnesc de 147 ori cu ortografie plină, adică de patru ori mai frecvent.

Substantive cu terminaţia feminină tW apar cu ortografie defectivă în 39 de locuri (tdu[e de 26 ori, tlub.G:  de 2 ori, tlug" de 2 ori, ttuyrIK. de 2 ori, ttuymiC. de 2 ori, iar tdubek., tnUKes.mi, tdu[e, tdup., tduqiP. fiecare o singură dată), şi anume de 36 ori în Pentateuh, şi câte o singură dată în Iov, 2 Samuel, Ieremia şi Obadia.[50] Concentrarea mare de incidenţe în Pentateuh se întâlneşte, ce-i drept, şi în cazul ortografiei pline, datorită limbajului specific; totuşi preferinţa Pentateuhului şi a altor scripturi ebraice arhaice pentru formele defective este semnificativă, deoarece incidenţa statistică a acestor forme reprezintă o rezistenţă la încercarea timpului de a nivela ortografia prin standardizările soferimilor şi masoreţilor. Formele pline ale aceloraşi substantive terminate în tW se întâlnesc doar de 30 de ori (8 în Pentateuh, 1 în Iosua, 2 în Regi, 7 în Psalmi, câte o singură dată în Amos şi Isaia, de 6 ori în Ieremia, odată în Ezechiel, de 2 ori în 2 Cronici).[51] Când însă substantivul terminat în tW are sufix pronominal, ortografia preferă să nu folosească mater lectionis, chiar în cărţile postexilice (e.g. Ezra 9:8-9, Ne 9:17).

Substantivul dAbk bôd (incl. formele constructe şi cu sufixe) se întâlneşte de 202 ori, din Pentateuh până în scrierile postexilice. Acest spelling reflectă convenţii scribale târzii, bine illustrate în cărţile postexilice[52] care au influenţat inclusiv ortografierea celor mai vechi scrieri. Forma defectivă dbok bōd (incl. formele constructe şi cu sufixe) se întâlneşte numai în afara scrierilor postexilice,[53] indicând astfel tendinţa conservativă a scribilor.

În mod similar, ortografia plină a lui !Ada'* se întâlneşte în 20 cazuri, atât în cărţi preexilice, cât şi postexilice,[54] în timp ce varianta defectivă  !doa'*, numai în 2 cazuri, şi anume în Exodul 23:17, 34:23, carte care pretinde o dată arhaică.

vAryTi este scris plin în 30 cazuri, din care 9 sunt postexilice.[55] Varianta defectivă vryTi se întâlneşte în 8 cazuri  (7 in Pentateuh şi 1 în Ieremia).[56]

~l'A[ (incl. construct şi cu sufixe) este scris plin în 415 cazuri, în cărţi biblice din toate perioadele. Varianta defectivă ~l'[oo are doar 25 de incidenţe, (10 în Pentateuh, 1 în Iov, 4 în 1Regi, 5 în Psalmi, 2 în Eclesiast, 1 în Isaia, 1 în Daniel, şi un singur caz într-o carte sigur postexilică: 1 Cronici 16:36 (explicabil prin faptul că împrumută din limbajul unui psalm vechi).[57]

Substantivul ~t'Ax se întâlneşte în forma plină în diverse cărţi, de 10 ori, 3 incidenţe fiind postexilice. Varianta defectivă ~t'xo se întâlneşte doar de 5 ori, şi numai în cărţi preexilice (4 în Pentateuh şi 1 în 1 Regi).[58]

~Alv' se întâlneşte în total de 122 ori în Biblia Ebraică, din Pentateuh până în scrierile postexilice, dar cu ortografie defectivă, ~lov', numai în 3 cărţi mai vechi, cum era de aşteptat (1 Sam 16:4; 1 Rg 5:26; Ez. 13:16).

hm'Ax se întâlneşte de 62 ori (incl. formele constructe şi cu afixe), din care 21 incidenţe în cărţi postexilice şi numai 2 în Pentateuh. Varianta defectivă hm'xo  (incl. formele cstr. şi cu afixe) se întâlneşte numai de 9 ori, doar în Pentateuh (x 4) şi 2 Regi (x 4).[59]

Hiph‘il-ul verbului %ra se întâlneşte de 18 ori cu ortografie plină (*kyria]*), din Pentateuh până în scrierile postexilice, în timp ce varianta defectivă (*kria]*) se întâlneşte numai de două ori, în scrieri preexilice  (Ex 20:12, 1 Rg 8:8). Aceeaşi preferinţă a excepţiilor defective pentru cărţile preexilice se observă şi în cazul altor rădăcini în Hiph‘il: *dmiv.* (1 Rg 15:29, Is 23:11), *lDig>* (1 Sam 12:24, Ţef 2:10), *rjiq.* (1 Sam 2:15), *rbi[]*[60], *bKir>*[61], *@sia*[62], *@siA*[63], *rTis.*[64], *dGIn>*[65], *[diA*[66], *[Biv.*[67],  *[Bif.* (Iov 9:18, Ier 5:7), *klim.*[68], *trik.* (1 Sam 20:15.16), *vrIx*[69], *mrIx* (Lev 27:28, Ios 10:28), *plix* (Gen 31:7), *briq.*[70], *rjiq.* (1 Sam 2:15),  *s[ik* (Jud 2:12, Jer 8:19, 25:7), *mlik* (1 Sam 20:34, Iov 11:3) et.al. Există verbe în Hiph‘il care au doar ortografie plină, indiferent de cartea în care se găsesc. Altele, în mod excepţional au forme defective în cărţi postexilice, un indiciu că trecerea la ortografia plină în toate cazurile a fost treptată. 

Ortografia Manuscriselor de la Marea Moartă

Nu am date statistice precise asupra ortografiei qumraniene, şi nu deţin aceste texte în formă electronică, ci doar ca texte reprodus în publicaţii de specialitate. Evidenţa este frapantă chiar la o simplă citire. Spelling-ul scribilor de la Qumran este în acord cu concluziile specialiştilor privitoare la extinderea masivă a literelor vocalice în perioada greco-romană. În tabelul următor, putem urmări câteva diferenţe categorice de spelling dintre textul biblic masoretic şi unele din cele mai importante scrieri ebraice de la Qumran, cum ar fi: Pešer Habaqquq, Megillath hasserakîm, Megillath berîth Dammeśeq, Megillath milhamath benē ’ôr bibhoshek, Megillath hahôdayoth, şi altele.[71]

 

Textul masoretic

Qumran MS

 

Textul masoretic

Qumran MS

aOl  x peste 5000

aAl{ x c. 190  

exclusiv awl

 

~yTiKi  x 7

~yYITiKi  x 3

~yIAg x 528

~yyItk  / ~yayItk

~yawg

yKi  x c. 5000

 

yPi

exclusiv ayk, cu rarisime excepţii;

ayp

 

~YIt'P.  x 2

~yYIt'P.  x 2

~yIat'P.  x 7

~yatp 

x;OKo  x c. 126

x;OAK { x 1, Dan 11:6  

exclusiv xwk

 

~yDif.K;  x 77

~yYIDif.K;  x 2 (ar.!yaiD"f.K; x 2)

~yad"fk 

vOd,qoo  x c. 600

vOd,Aq x 1, Dan 11:30

~yhiOla/ x c. 1200

yheAla/ x 3

exclusiv vOdwq

~yhwla

 

~yQixu x c. 95

~yQiWx x 1 Ez 20:18

~yqwx

Caracteristice ortografiei qumraniene sunt următoarele: utilizarea lui waw şi yod interne (medii) pentru toate vocalele lungi corespunzătoare, şi foarte frecvent, chiar pentru vocale scurte: Q ycyq versus MT yCeqi; Q hlpw[, hrvwy / MT hl'P.[u, hr'v.y"; Q forme lwjqy / MT forme ljoq.yI x c. 430, lAjq.yI x 31; Q forme lwjql uzuale / MT forme ljoq.li x c. 380, lAjq.lii x c.70 (cu excepţia verbelor h‘‘l); suf. pron. pl. Q w'] / MT wy_' ;  frecvente reduceri ale lui a istoric: Q tyvr, vwr, tyrv / MT tyviare, vaOr, tyrIaev.; frecvent ww intern şi uneori chiar final (Q wwv / MT awv ?) ceea ce în MT este extrem de rar.

Caracteristicile de mai sus reprezintă numai diferenţele ortografice, nu şi acelea care implică pronunţie diferită sau variante lexicale. Ebraica de la Qumran are multe alte deosebiri şi, în mod sigur, nu se reflectă în Textul Masoretic.

Transmiterea textului. Ortografie şi pronunţie

Standardizarea masoretică încheiată în sec. X a fixat pronunţia limbii ebraice din primele secole ale erei noastre, pronunţie transmisă oral, de la maeştri la discipoli, a unei limbi „moarte” – care încetase treptat să mai fie vorbită după războiul din anul 135.[72]

Reconstituirea pronunţiei anterioare, postexilice şi chiar preexilice, se face ca şi în cazul altor limbi, studindu-se atât dinamica tendinţelor şi a legilor fonetice ale ebraicei, cât şi evoluţia fonetică a limbilor înrudite. Nu există siguranţă absolută în toate cazurile, dar se ştie suficient cât să ne putem face o imagine corectă în principiu.

Faptul că ebraica a avut o ortografie exclusiv consonantică în secolele preexilice şi că introducerea literelor vocalice s-a făcut treptat, de-a lungul secolelor, a lăsat posibilitatea conservării extraordinare a textului consonantic, în timp ce pronunţia sincronică şi diacronică a limbii a putut fi, în mod natural, diferită.

Să ilustrăm această teză prin textul primordial al Scripturii ebraice: Geneza 1:1-2, aşa cum a evoluat ortografic în paralel cu evoluţia limbii. Vom folosi însă grafia clasică (ebraică pătrată / aramaică) pentru a nu complica în mod inutil problema cu alfabetul paleoebraic (canaanit) preexilic, pentru care este dificil de găsit un font complet.

 

Ortografie arhaică[73]

#rah taw [74]~ymXh ta ~hla arb tXarb

 ~ht ynp l[ $Xxw whbw wht tywh #rahw

          ~ymh ynp l[ tpxrm ~hla xrw

Ortografie standard[75]

 #rah taw ~ymXh ta ~yhla arb tyXarb

         ~wht ynp l[ $Xxw whbw wht htyh #rahw

   ~ymh ynp l[ tpxrm ~yhla xwrw

Ortografie samariteană[76]

  #rah taw ~ymXh ta ~yhla arb tyXarb

          ~wht ynp l[ $Xxw whbw wht htyh #rahw

     ~ymh ynp l[ tpxrm ~yhla xwrw

Ortografie elenistică[77]

  #rah taw ~ymXh ta ~yhwla arb [78]tyXrb

       ~wht ynp l[ $Xwxw whwbw whwt htyh #rahw

    ~ymh ynp l[ tpxrm ~yhwla xwrw

Ortografie masoretică[79]

`#r<a'(h' taeîw> ~yIm:ßV'h; taeî ~yhi_l{a/ ar"äB' tyviÞarEB.

        ~Ah+t. ynEåP.-l[; %v,xoßw> Whboêw" ‘Whto’ ht'îy>h' #r<a'ªh'w>

  `~yIM")h; ynEïP.-l[; tp,x,Þr:m. ~yhiêl{a/ x:Wråw>

Citire arhaică (veche canaanită)[80]

Barë´šīta Bara´a ´Ilāhū-ma ´at (han)šāmayi-ma ŭa´at (han)´ārdza.

Ŭa(han)´ārdzu haŭayāt tuhŭu ŭabuhŭu ŭaHušku `al-Panaya tihāmi.

ŬaHu ´Ilāhī-ma muraHHiptu `al-Panaya (han)mayi-ma.

 

Citire premasoretică[81]

Bürë´šīt Barā´ ´Ĭlöhīm ´at haššamaym wü´at ha´arç.

Wüha´arç haya tuhw wabuhw wüHušk `al-Panê tihôm.

WüH ´Ĭlöhīm müraHHipt `al-Panê hammaym.

Citire masoretică[82]

Bürë´šīºθ Bår庴 ´Ĕlöhīºm ´ëθ haššåmaºyim wü´ëθ hå´åºrεç.

Wühå´åºrεç håθåº θöºhû wäböºhû wüHöºšεk `al-Pünêº θühôºm.

WüºaH ´Ĕlöhīºm müraHεºpεt `al-Pünêº hammåºyim.

 

Citire samariteană[83]

Baråšüt bårå Ēluŭŭüm it aššåmüm ŭit åårüc.

Ŭåårüc ayyåtå tē’u ŭbē’u ŭåšük al fånī tûm;

ŭRû’ Ēluŭŭüm amrå’ēfüt al fånī ammēm.

Citire aşkenazită liturgică[84]

rë´šis Boro´ ´Ėlö´im ´es ´aššomaºim ´es ´o´oºrets.

´o´oºrets oyėto so´u vavo´u Hoºšech `al-Pėsė´om.

VėRuºaH ´Ėlö´im mėraHeºfes `al-Pėnë ´ammoºim.

Citire israeliană (modernă)[85]

Brë´šīt Bārā´ ´Ĕlo´īm ´et haššāmáyim ve´et hā´āºrec.

Vehā´āºrec hāye thu vavhu veHöºšek `al-Pney tehōm.

VeaH ´Ĕlohīm mraHéfet `al-Pney hammáyim.

După cum se poate observa fără mare dificultate, textul  ebraic, atât în Scripturile masoretice, cât şi cele qumraniene sau samaritene, este incredibil de asemănător, atestând determinarea aproape superstiţioasă a şcolilor scribale de a conserva până şi minuţiile ortografiei. Astfel se explică de ce s-au păstrat cu sfinţenie chiar şi erorile scribale sau rarităţile ortografice. Studiile acestea sunt în continuă desfăşurare şi există încă mult material care aşteaptă să fie cercetat. Dar principalul neajuns, în opinia noastră, este că încă nu s-au tras toate concluziile meritate din studiile de până acum, studii care tind să confirme pretenţiile ridicate de aceste Scripturi cu privire la datarea lor tradiţională, ori cel puţin s-o pună din nou în discuţie.    

Acest lucru l-a recunoscut parţial şi David Noel Freedman, după ce a făcut o cercetare complexă, cu ajutorul calculatorului, asupra ortografiei Pentateuhului:

Pentateuhul preferă ortografii de modă veche în multe cazuri. Ar putea fi mai multe explicaţii pentru aceasta. Poate manuscrisele Pentateuhului au provenit dintr-o comunitate diferită, cu practici ortografice diferite de sursa (sursele) restului Bibliei Ebraice. Poate Pentateuhul s-a bucurat de mai multă veneraţie şi astfel a rezistat mai mult modernizării. Sau poate că este mai vechi decât restul. (sublinierea noastră).[86] 

Concluzii

Studiile diacronice în ebraica biblică pot contribui la o datare critică mai binevoitoare şi mai judicioasă a Scripturilor, în acord cu pretenţiile explicite sau implicite ale acestor cărţi. Chiar şi studiul diacronic al ortografiei poate fi determinant, întrucât ortografia ebraică a cunoscut o dezvoltare în trei faze principale: 1. probabil pur consonantică, 2. cu minimum de litere vocalice / ortografie standard, 3. cu mai multe litere vocalice în perioada elenistică.

Textul Masoretic reflectă ortografia standard din perioada persană, sugerând puternice legături cu datele biblice şi extrabiblice referitoare la opera cărturarului Ezra. Pe de altă parte, faptul că diverse incidenţe de ortografie defectivă – specifică timpurilor preexilice – s-au conservat în Textul Masoretic, şi anume în cărţile care pretind cea mai mare vechime (e.g. Pentateucul), atestă tendinţa puternică existentă de peste 2500 de ani, de a conserva cât mai bine textul, în ciuda erorilor inerente sau a unor intervenţii în text.

Scrierea consonantică ebraică a permis citirea în pronunţie dialectală (regională) diferită a aceluiaşi text, aşa cum este cazul Pentateucului Samaritean, care este practic identic cu cel masoretic (exceptând grafia propriu-zisă), dar este citit diferit de către samariteni. Tot astfel evoluţia diacronică a limbii ebraice a putut permite utilizarea aceluiaşi text biblic, fără a-i altera structura consonantică, raţionament care poate fi extins în trecut până la cărţile biblice cu pretenţia (şi posibilitatea) celei mai mari vechimi – e.g. Pentateucul, Iov, Iosua e.al. 

Studiul ortografiei ebraice biblice este doar unul din domeniile de cercetare care favorizează o poziţie mai conservatoare şi mai binevoitoare faţă de Scriptură. Se fac în acelaşi mod (şi chiar cu mijloacele moderne ale informaticii), studii diacronice în lexicul ebraic şi în sintaxa ebraică. Se fac, de asemenea, studii filologice (stilistice, structurale, poetice et. a.) şi studii istorice, în care arheologia modernă joacă un rol tot mai pregnant. Toate acestea şi fiecare în parte trebuie explorate şi exploatate într-un adevărat spirit ştiinţific, cu obiectivitatea necesară atât ştiinţei cât şi unei credinţe bine informate.

În timp ce acceptarea acestui program, care tinde să ne întoarcă înapoi la vechea paradigmă „Biblia = Cuvântul lui Dumnezeu”, nu ţine numai de logică, ci este condiţionată filozofic şi emoţional, rezultatele cercetării ştiinţifice a textului şi ortografiei ebraice ne invită la o mai mare atenţie în aplicarea criticii istorice, plecând întotdeauna de la presumptio innocentiae, dând lui Dumnezeu şi autorilor biblici cele mai bune şanse de apărare.

Bibliografie

*** Biblia Hebraica Stuttgartensia, editio quarta emendata opera H. P. Rüger, Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1990.

*** BibleWorks 5.0.020w, © 2001 BibleWorks.LLC, hermeneutika, program software de cercetare biblică despre care se găsesc informaţii la http://www.bibleworks.com/.

Andersen, Francis I. & A. Dean Forbes. “Review: MT Spelling and Statistics”, in Studies in Hebrew and Aramaic Orthography, Biblical and Judaic Studies from the University of California, San Diego, vol. 2, ch. 3, pp. 37-58, edited by William Henry Propp, Winona Lake, Indiana: Eisenbrauns, 1992.

_____________ “Spelling in Parallel Passages”, in Studies in Hebrew and Aramaic Orthography, Biblical and Judaic Studies from the University of California, San Diego, vol. 2, ch. 9, pp. 111-124, edited by William Henry Propp, Winona Lake, Indiana: Eisenbrauns, 1992.

_____________ “What Did the Scribes Count?”, in Studies in Hebrew and Aramaic Orthography, Biblical and Judaic Studies from the University of California, San Diego, vol. 2, pp. 297-318, edited by William Henry Propp, Winona Lake, Indiana: Eisenbrauns, 1992.

_____________ “Aleph as a Vowel Letter in Old Aramaic”, in Studies in Hebrew and Aramaic Orthography, Biblical and Judaic Studies from the University of California, San Diego, vol. 2, ch. 7, pp. 79-90, edited by William Henry Propp, Winona Lake, Indiana: Eisenbrauns, 1992.

_____________ “Another Look at 4QSamb”, in Studies in Hebrew and Aramaic Orthography, Biblical and Judaic Studies from the University of California, San Diego, vol. 2, ch. 13, pp. 189-210, edited by William Henry Propp, Winona Lake, Indiana: Eisenbrauns, 1992.

_____________ “The Orthography of 4QTestimonia”, in Studies in Hebrew and Aramaic Orthography, Biblical and Judaic Studies from the University of California, San Diego, vol. 2, ch. 14, pp. 211-251, edited by William Henry Propp, Winona Lake, Indiana: Eisenbrauns, 1992.

_____________ “The Orthography of Aramaic Portion of the Tell Fekherye Bilingual”, in Studies in Hebrew and Aramaic Orthography, Biblical and Judaic Studies from the University of California, San Diego, vol. 2, ch. 11, pp. 137-170, edited by William Henry Propp, Winona Lake, Indiana: Eisenbrauns, 1992.

_____________ “Archaic, Standard, and Late Spelling”, in Studies in Hebrew and Aramaic Orthography, Biblical and Judaic Studies from the University of California, San Diego, vol. 2, ch. 6, pp. 73-78, edited by William Henry Propp, Winona Lake, Indiana: Eisenbrauns, 1992.

_____________ “The Orthography of Ds2”, in Studies in Hebrew and Aramaic Orthography, Biblical and Judaic Studies from the University of California, San Diego, vol. 2, ch. 15, pp. 253-293, edited by William Henry Propp, Winona Lake, Indiana: Eisenbrauns, 1992.

_____________ “The Spelling of ō and ē”, in Studies in Hebrew and Aramaic Orthography, Biblical and Judaic Studies from the University of California, San Diego, vol. 2, ch. 5, pp. 67-72, edited by William Henry Propp, Winona Lake, Indiana: Eisenbrauns, 1992.

_____________ “The Spelling of Suffixes”, in Studies in Hebrew and Aramaic Orthography, Biblical and Judaic Studies from the University of California, San Diego, vol. 2, ch. 4, pp. 61-66, edited by William Henry Propp, Winona Lake, Indiana: Eisenbrauns, 1992.

Barr, James. “Hebrew Orthography and the Book of Job”, in Journal of Semitic Studies, XXX/1, pp. 1-53, edited by James Barr, Manchester University Press, Spring 1985.

Ben-Hayyim, Ze’ev & Abraham Tal,  A Grammar of Samaritan Hebrew, Winona Lake, Indiana: EISENBRAUNS; Jerusalem: The Hebrew University Magnes Press, 2000.    

Bergstrasser, Gotthelf, Introduction to the Semitic Languages, Text Specimens and Grammatical Sketches, Eisenbrauns, 1983.

Blommerde, Anton C. M. Northwest Semitic Grammar and Hebrew, Biblica et Orientalia, 22, Rome: Pontifical Biblical Institute, 1969.

Cross, Jr., Frank Moore. Early Hebrew Orthography – A Study of the Epigraphic Evidence, American Oriental Series, vol. 36, Editor James B. Pritchard, New Haven Conn.: American Oriental Society, 1952.

Ehrenswärd, Martin. “Once Again: The Problem of Dating Biblical Hebrew”, in Scandinavian Journal of the Old Testament, vol. II, no. I, pp. 29-49, 1997.

Forbes A. Dean. “Choice of Statistical Methods”, in Studies in Hebrew and Aramaic Orthography, Biblical and Judaic Studies from the University of California, San Diego, vol. 2, ch. 8, pp. 93-110, edited by William Henry Propp, Winona Lake, Indiana: Eisenbrauns, 1992.

_____________ “A Tutorial on Method: A Guide for the Statistically Perplexed”, in Studies in Hebrew and Aramaic Orthography, Biblical and Judaic Studies from the University of California, San Diego, vol. 2, ch. 2 pp. 17-31, edited by William Henry Propp, Winona Lake, Indiana: Eisenbrauns, 1992.

_____________ “The Seriation of Portions”, in Studies in Hebrew and Aramaic Orthography, Biblical and Judaic Studies from the University of California, San Diego, vol. 2, ch. 10, pp. 125-134, edited by William Henry Propp, Winona Lake, Indiana: Eisenbrauns, 1992.

Freedman David Noel & Francis I. Andersen. “The Spelling of Samaria Papyrus 1”, in Studies in Hebrew and Aramaic Orthography, Biblical and Judaic Studies from the University of California, San Diego, vol. 2, ch. 12, pp. 171-188, edited by William Henry Propp, Winona Lake, Indiana: Eisenbrauns, 1992.

Freedman, David N. “The Spelling of the Name ‘David’ in the Hebrew Bible”, in  Hebrew Annual Review, vol. 7, pp. 89-102, edited by Reuben Aharoni, Ohio State University, 1983.

_____________ “The Evolution of Hebrew Orthography”, in Studies in Hebrew and Aramaic Orthography, Biblical and Judaic Studies from the University of California, San Diego, vol. 2, ch. 1, pp. 3-15, edited by William Henry Propp, Winona Lake, Indiana: Eisenbrauns, 1992.

_____________ “The Massoretic Text and the Qumran Scrolls: A Study in Orthography”, in Qumran and the History of the Biblical Text, edited by Frank Moore Cross & Shemariahu Talmon, pp. 196-211.., Cambridge, Mass. & London: Harvard University Press, 1975.

Haberman, Abraham Meir, Megilloth midbar Yehudā, Machbarot lesifrut, Israel, 1959; p. 43-174.

Holmstedt, Robert D. “The Phonology of Classical Hebrew: A Linguistic  Study of Long Vowels and Syllable Structure”, in Zeitschrift für Althebraistik, 13 Band, Heft 2, pp. 145-154,  Stuttgart/Berlin/Koln: Verlag W Kohlhammer, 2000.

Hurvitz, Avi. “Dating the Priestly Source in Light of the Historical Study of Biblical Hebrew A Century after Wellhausen”, in Zeitschrift für Alttestamentische Wissenschaft, 100 Band, supplement, pp. 88-99, Otto Kaiser, 1988.

Hurvitz, Avi. A Linguistic Study of the Relationship between the Priestly Source and the Book of Ezekiel, Cahiers de la Revue Biblique, Paris: J. Gabalda et Cie, Editeurs, 1982.

Joosten, Jan. “The Knowledge and Use of Hebrew in the Hellenistic Period, Qumran and the Septuagint”, in Diggers at the Well: Proceedings of a Third International Symposium on the Hebrew of the Dead Sea Scrolls and Ben Sira, edited by T. Muraoka & J. F. Elwolde, pp. 115-130, Leiden/Boston/ Köln: Brill, 2000.

Khan, Geoffrey. “The Tiberian pronunciation tradition of Biblical Hebrew”, in Zeitschrift für Althebraistik, 9 Band, Heft 1, pp. 1-23, Stuttgart/Berlin/Koln: Verlag W Kohlhammer, 1996.

Kutscher, E. Y. “Yemenite Hebrew and Ancient Pronunciation”, in Journal of Semitic Studies, Vol. XI, No 1, pp.  217-225, edited by James Barr, Manchester University Press,  Spring, 1966.

_____________. A History of the Hebrew Language, Jerusalem: The Hebrew University, Leiden: E.J. Brill, 1982.

Muchiki, Ioshi. “Spirantization in Fifth-Century B.C. North-West Semitic”, Journal of Near Eastern Studies, 53 no. 2, pp. 125-130, 1994.

Rendsburg, Gary A. “The Strata of Biblical Hebrew”, Journal of Northwest Semitic Languages, XVII, pp. 81-99, 1991.

Richter, Wolfgang, Biblia Hebraica transcripta (BHt), EOS Verlag St. Ottilien, 1991.  

Rooker, Mark F.  “The Diachronic Study of Biblical Hebrew”, in Journal of Northwest Semitic Languages, XIV, pp. 199-212, 1988.

Sáenz-Badillos, Angel. A History of the Hebrew Language, Cambridge University Press, 1993.

Sivan, Daniel, A Grammar of the Ugaritic Language, Brill, Leiden, 1997.

Steiner, Richard C. “From Proto-Hebrew to Mishnaic Hebrew – The Story of  ÈêÀand ÈäÌ“, in Hebrew  Annual Review, The Ohio State University, vol. 3, pp. 157-172, 1979.

Talmon, Shemariahu. “Aspects of the Textual Transmission of the Bible in the Light of Qumran Manuscripts”, in Qumran and the History of the Biblical Text, edited by Frank Moore Cross & Shemariahu Talmon, pp. 226-263, Cambridge, Mass. & London: Harvard University Press, 1975.

Thenen, Dr. M., rAPCih; Aţipor, Brăila, Tipografia I. Wieder Seini, jud. Satu Mare) [anul nespecificat].

Trebolle-Barrera, Julio.”Qumran Evidence for a Biblical Standard Text and for Non-Standard and Parabiblical Texts”, in The Dead Sea Scrolls in their Historical Context, pp. 89-106, edited by Timothy H. Lim, Edinburgh: T&T Clark, 2000.

Von Gall, A. F. (editor), Hebräische Pentateuch der Samaritäner, Verlag von Alfred Töpelmann, Giessen, 1918.

 



[1] Ne referim aici la modificări demonstrabile astăzi, cum ar fi: pierderea vocalei finale, pronunţarea segolatelor (malku>mélek, qudšu>qodeš, sipru>sēper), trecerea în „o” a lui „a” accentuat (daganu>dagon), trecerea lui „a” neaccentuat în „i”, în prima silabă (maryam>miryam, yaqtul>yiqtol), mutarea accentului tonic (qátala>qatál), monoftongi-zarea  diftongilor (tawratu>torat, śadayu>śadeh) et a.

[2] O asemenea modificare a fost crearea de perechi spirante consoanelor  á â ã ë ô ú (b.> b/v, g > ĝ/gh, d > d/dh, k > k/ch, p > p/f, t > t/th).

[3] În afară de câteva cărţi profetice (Ieremia, Ezekiel, Osea, Amos, Mica, Naum, Habakuk, Ţefania, Hagai, părţi din Zaharia şi din Isaia), şi de seria cronografică 1-2 Cronici-Ezra-Neemia, despre care criticii moderni cred că sunt scrise de respectivii profeţi la timpul precizat de ei, celelalte Scripturi ebraice sunt privite, în general, ca nişte scrieri apărute cu multe secole mai târziu decât pretind (ori s-a pretins pentru) ele, fie mituri, legende şi tradiţii orale puse în scris mai târziu, fie scrieri pseudonime de aceeaşi factură cu multe apocrifele şi pseudepigrafe.

[4] Biblia Ebraică a căpătat ultima formă în timpul soferimilor, în primul rând sub Ezra, primul mare sofer. “There is no reason to reject the constant tradition of the Jews which connects his name with the collecting and editing of the Old Testament canon. The final completion of the canon may have been, and probably was, the work of a later generation; but Ezra seems to have put it much into the shape in which it is still found in the Hebrew Bible. When it is added that the complete organization of the synagogue dates from this period, it will be seen that the age was emphatically one of Biblical study.” Web Bible Encicl.

  www.christiananswers.net/dictionary/ezra.html 

[5] Arno Kropat (1909), pionierul acestui nou câmp de studiu, urmat de: Abba Bendavid (1951), Avi Hurvitz (1972), Robert Polzin (1976), A. R. Guenther (1977), Andrew E. Hill (1981), E. Y. Kutscher (1982), Ronald Bergey (1983), A. J. C. Verheij (1990), Mark Rooker (1990), Angel Sáenz-Badillos (1993), Martin Ehrenswärd (1997) e.a. Există de asemenea şcoala minimalistă (bazată pe teoria constrângerii, a lui Mark Hale, 1997 şi pe Chomsky, 1957), reprezentată de J. A. Naudé şi de alţi critici ai studiilor diacronice, ca Frederick Cryer (1994).

[6] David Noel Freedman, A. Dean Forbes şi Francis I. Andersen (William Henry Propp, editor, Biblical and Judaic Studies, vol. 2), Studies in Hebrew and Aramaic Orthography, Eisenbrauns, Winona Lake, Indiana, 1992. Principalele informaţii din această subdiviziune sunt preluate din capitolul semnat de D. N. Freedman, op. cit.”The Evolution of Hebrew Orthography”, pp. 3-15.

[7] Op. cit. p. 3. Pentru mulţi teologi conservatori, care preferă cronologia biblică, acesta este secolul Exodului, când Moise, primul lider naţional a devenit şi primul scriitor al evreilor. Cf. 1 Regi 6:1, au trecut 480 ani de la Exod la construcţia Templului, în al şaptelea an al domniei lui Solomon: c. 966 î.e.n., după Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică, p. 15.

[8] După canonul iudaic, este vorba de Cărţile lui Moise, urmate de Iosua, Judecători, Samuel şi Regi.

[9] Este vorba de cele mai vechi istorisiri biblice: Pentateucul, Iosua, Judecători, Samuel-Regi.

[10] Vocalele scurte vor fi reprezentate, ca regulă, abia în epoca talmudică şi medievală.

[11] Op. cit. p. 13-14.

[12] Masc. hM'he x 296 || ~he x 280; fem. hN"he x 71 || !he x 0 (dar prezent ca sufix pronominal  de c. 186 ori: !he- x 20 / !h,- x 166).

[13] hM'he(B' x 2 // // ~h,B' x 159, Ex 30:4, 36:1; hM'heÞme x 2 // ~h,me x 98, Ecl 12:12, Ier 10:2; hM'he(K' x 1 // ~h,(K', ~heÛK' x 6, ~h,AmK. x 4, Ier 36:2, 2 Rg 17:15, 2 S 24:3, Ecl 9:12, 1 Cr 21:3, 2 Cr 9:11; Jud 8:18, Ps 115:8, 135:18, Ier 41:17; hM'hel' x 1 // ~h,l' x  647, Ier 14:16; hm'heyleae // ~h,yleae Ez 31:14, 40:16;

[14] False cohortative, e.g.  h['m.v.a,w" x 1 // [m'v.a,w" x 12; Dan 8:13.

[15] E.g.  hr"m.v\ // rmov.; hd"yGIh; // dGEh;.

[16] yAa x 26 //  hy"Aa x 1  (Ps 120:5); !a' x 2 // hn"a' x 66 (Iov 8:2, 1 Sam 10:14); %yae x 61 //  hk'yae x 17 //  hk'k'yae x 4.

[17] E.g. Pron. şi adj. dem. acest // acesta; ăst // ăsta; acel // acela; ăl // ăla; ceşti // aceştia; acei // aceia; ăi // ăia; ceşti // ceştia; ăşti // ăştia; adv. acum // acuma; acuşi // acuşa; atunci // atuncea; aici // aicea; aci // acia; atât // atâta (unele formele lungi au şi diminutive: acuşica, atâtica), interj. cioc, boc, // cioca, boca; tranc // tranca; hop, ţop // hopa, ţopa. Dacă în cazul pronumelor sau al adjectivelor pronominale există deosebiri funcţionale care s-au impus cu timpul (forma lungă aşezându-se după substantivul articulat, forma scurtă înainte de substantivul nearticulat), în cazul adverbelor, ele sunt perfect sinonime.

[18] Id. p. 15.

[19] Id. p. 35.

[20] Scriere defectivă, adică pur consonantică, fără nici o indicare a vocalelor.

[21] Freedman, op.cit. p. 20. 

[22] Incidenţa cazurilor a fost studiată cu ajutorul programului software BibleWorks 5.0.020w, © 2001 BibleWorks.LLC, care este furnizat de hermeneutika (vezi informaţii la http://www.bibleworks.com/). Toate rezultatele statistice din acest articol provin din studiu asistat de calculator. De asemenea, rezultatele altora, unde sunt menţionate, au fost verificate în acelaşi mod.

[23] Datele din coloană sunt aproximative, pentru orientare, şi reprezintă punctul de vedere conservativ (acceptarea pretenţiei cărţii).    

[24] De exemplu, cele câteva cazuri de scriptio plena a numelui lui David în cartea Regilor, sunt în vecinătatea unor versete în care numele apare scris defectiv. În Psalmi apare doar un caz de aducere la zi a ortografiei numelui, faţă de 87 cazuri de ortografiere veche, defectivă. Singurul caz în care scriptio plena a numelui se întâlneşte în Cântarea Cântărilor este prea puţin pentru a avea vreo greutate în datarea cărţii. Chiar cele 2 cazuri din Amos, ambele cu scriptio plena, nu pot indica o origine târzie a cărţii, de vreme ce Amos este larg recunoscută ca o carte preexilică, chiar în mediile raţionalist-liberale.

[25] Op. cit. p.28.

[26] Op. cit. p. 9.

[27] Un plus de 25 incidenţe postexilice apar în texte aramaice: Ezra 4:8.12.20.23.24, 5:1.2.14.15. 16.17, 6:3.5.9.12.18, 7:13.14.15.16.17.19, Daniel 5:2.3, 6:11.

[28] Verbele ìØä sunt rădăcinile verbale care au consoana finală ä.

[29] Geneza 6:2, 8:20; 41:2, 18, 22; 24:13, 45:23, 27:16, 25:12; Exodul 2:5, 26:3, 28:7, 39:4, 9:23, 28; 19:16, 24:5; 32:6, 6:14; 36:19; 39:34; Leviticul 26:13, Numeri 27:7, 1 Samuel 12:18, 1 Regi 3:17, 6:27, 7:16, 2 Regi 4:39, 23:45, Proverbe 15:3, Isaia 22:7, Ieremia 2:13, Ezechiel 1:9, Neemia 9:10.

[30] Singura incidenţă din Neemia 9:10 ar putea fi explicată ca o formă stereotipă copiată din  cărţi mai vechi (Cf. Ps 135:9, Ier 32:20), unde acelea reţineau încă vechea ortografie defectivă.

[31] Cf. LXX, Targume, versiunile Siriacă şi Etiopică, urmate de traduceri moderne ca NRS.

[32] This particle with pronominal suffixes is actually rare in any spelling, in postexilic books.

[33]Substantivul ortografiat úà („semn”) se găseşte în stare absolută numai în Ex 4:8, 8:19, şi cu sufixe în alte cărţi preexilice, în timp ce cu ortografie completă se găseşte şi în cărţile postexilice.

[34] În Pentateuh: Gn 1:21, 3:7, 5:4.30, 6:7, 11:5, 17:20, 18:24.26.28, 19:15, 23:15, 21:15, 24:13.30.35.47, 25:3.16.24, 27:1, 30:35, 32:16.24, 33:10, 39:22, 40:10, 41:2.4.20.22.35, 43:34, 45:23, 46:2, 47:24, Ex 4:8, 7:12, 8:10. 11.12, 8:19, 10:5, 12:13, 14:7, 15:11.27, 16:1.8, 17:8, 20:18, 25:5.26, 26:4.5.10.11.14.26.27.29, 29:1.3, 32:8, 33:20, 34:10, 35:7.23.27, 36:11.12.17.29.32.34, 37:13, 38:8, 39:3.34, Lv 9:2.3, 10:16, 16:7.8.19, 17:7, 21:6, 23:18, 25:15.16, 26:1, 27:28, Nu 2:12, 3:9, 5:15.18.25.29, 6:5, 7:10.17.23.29.35.41.47.53.59.65.71.77. 83.86.87.88, 17:20, 21:29, 27:2, 28:9. 11.19. 30.31, 29:8.9.13.14.17.18.20.21.23.24.26.27.29.30. 32.33.36, 33:10.14. 15. 55, 34:8, Dt 1:32, 3:6.21.34, 4:3.8, 9:12, 10:5.21, 11:7, 16:19, 32:2.33, 24:8.33:14, Iov 11:3, 10:28, 23:6.

În alte cărţi: Jud 12:14, 1S 19:24, 23:22, 28:6.15, 2S 1:23, 20:15, Ps 37:18, 55:22, 57:5, 78:70, Pr 15:5, 16:7, 19:25,  1R 8: 6.21, 2R 20:15, Is 42:16, 44:28, 47:13, Na 2:5, Ier 13:2, 27:1, 29:23, 23:31, Ez 1:18, 23:45, 27:3, 30:23, 32:18, 37:19, 40:10.19.23. 46:19, 46:4.6.19, 48:30.

[35] Şi astăzi scriem Alecsandri sau Mateiu, fără a actualiza ortografia.

[36] Ex 16:31, 21:2, 23:11; Lev. 5:11.16; 6:13; 19:24.25; 23:13.16; 25:4.20.22; 27:13; Num 5:7.15, 15:38.39, 28:5.7.14; 31:30.47, Dt 15:12, 26:12; Iov 42:12, Rut 2:9, 2 Sam 3:2, 18:2, Jer. 18:13, 23:26, 36:1, Ez 8:3, 45:11.

[37] Gen 1:1; 10:10; 49:3; Ex 16:36; 23:19; 30:13.15.23; 34:26; 38:26; Lev 2:12; 22:14; 23:10; 27:19, 31; Num 15:5.20-21, 28:5; 24:20; 31:42; Dt  18:4; 21:17; 26:2.10, 33:21.

[38] Iov 40:19; 42:14.

[39] Ios 6:16; 21:25.

[40] 1 Sam 2:29; 15:21; 27:3.

[41] Ps. 6:1; 12:1, 78:51; 105:36; 111:10.

[42] 1 Rg 6:1.5.31.37; 16:9; 18:1.44; 22:2.

[43] Pr 1:7; 3:9; 4:7; 8:22; 17:14; Ecl 7:8.

[44] 2 Rg 11:4; 17:6; 18:9; 19:29; 25:1.

[45] Am 6:1.6; Mi 1:13, Is 37:30, 46:10.

[46] Ier 2:3; 8:5; 14:14; 26:1; 27:1; 28:1; 32:1; 36:9, 46:2, 49:34-35.

[47] Ez 5:12; 20:1.40, 24:1, 29:1, 44:30, 46:14, 48:14.20.

[48] Ezra 7:8, Ne 8:3, 10:32.38; 12:44, 1 Cr 3:1, 6:46.55, 15:21, 23:1, 31:5.

[49] Gen 3:3-4, Ex 8:9, 30:20-21, Lev 10:2.6-7.9, 15:31, 16:1, 20:20, Num 4:19, 14:35. 37, 16:29, 17:25, 18:3, 26:65, Dt 32:50, Ios 10:11, Jud 9:49, 2S 1:4, 18:3, 19:38, 2Rg 18:32, Iov 2:9, 34:20, Ec 9:5, Is 22:14, Ier 11:22, 16:4, 21:6, 42:16, 44:12, Ez 18:31.

[50] Ex 8:19; 14:25; 16:34; 25:16, 21-22; 26:34; 27:21; 28:22; 30:6.26.36; 31:7.18; 32:15; 34:29; 38:21; 39:15.35; 40:5.20; Lev 24:3; 25:23.30; Num 1:50.53; 4:5; 7:89; 9:15; 10:11; 17:22; 18:2; Dt 8:9; 24:1.3; 32:50; 2 S 19:38; Iov 2:9; Ier 37:13; Ob 1:20.

[51] Ex 26:33; 40:3.21; Lev 16:13; Num 1:53; 17:19.23.25; Ios 4:16; 2 Rg 11:12; 25:27; Ps 19:8; 60:1; 78:5; 80:1; 81:6; 119:88; 122:4; Am 1:6.9, Is 20:4; Ier 24:5; 28:4; 29:22; 40:1; 50:1; 52:31; Ez 1:2; 2 Cr 23:11; 24:6.

[52] Hag 2:3.7.9, Zah 2:9.12, Mal 2:2, 1 Cr 16:24.28, 17:18, 29:12.28, 2 Cr 1:11, 5:14, 7:1, 17:5, 18:1, 26:18, 32:27.33, Est 1:4, 5:11.

[53] Gen 31:1, Dt 5:24, Pr 25:2, Is 10:16, Ez 43:2, Na 2:10.

[54] Gen 45:8, Ios 3:11.13, Ne 7:61, Ps 12:5, 97:5, 105:21, 114:7, Is 1:24, 3:1, 10:16.33, 19:4, Ier 22:18, 34:5, Mi 4:13, Zah 4:14, 6:5, Mal 3:1.

[55] Num 18:12; Dt 28:51; 33:28; Jud 9:13; 2 Rg 18:32; Ps 4:8; Pr 3:10; Is 24:7; 36:17; 62:8; 65:8; Os 2:10, 24; 4:11; 7:14; 9:2; Ioel 1:10; 2:19, 24; Mi 6:15; Hag 1:11; Zah 9:17; 2 Cr 31:5; 32:28; Ne 5:11; 10:38, 40; 13:5, 12.

[56] Gen 27:28.37; Dt 7:13; 11:14; 12:17; 14:23; 18:4; Ier. 31:12. Ultimul poate fi dependent de Deuteronom.

[57] Gen. 3:22; 6:3; Exod. 3:15; 15:18; 21:6; 31:17; 32:13; Lev. 25:46; Deut. 5:29; 32:40; 1 Ki. 1:31; 2:33; 9:5; 10:9; Job 7:16; Ps. 45:18; 75:10; 92:9; 136:3; 145:13; Eccl. 1:10; 3:11; Isa. 57:11; Dan. 9:24.

[58] Gen 38:18; Ex 28:11.36; 39:14; 1 Rg 21:8.

[59] Ex 14:22.29; Lev 25:30.31; 2 Rg 3:27; 6:26.30; 18:26.27.

[60] Jos 4:8, 1 Sam. 20:36, 2 Sam 19:41-42.

[61] 2 Sam 6:3; 1 Rg 1:38, 44; 2 Rg 9:28, 10:16.

[62] Gen 8:21, Ex 5:7, 10:29, 23:16.

[63] Gen 37:5.8, Dt 13:12, Jud 20:28, 1 Sam 14:44; 1 Rg 19:2, 20:10, 2 Rg 6:31, Pr 10:22, 19:19, 23:28, Is 29:14, 38:5, Ez 36:12, Os 13:2.

[64] 2 Rg 11:2, Is 29:15, Ez 39:23-24.

[65] Gen 26:32, 45:26,  Jud 4:12,  9:7.42, 1 Sam 17:31, 18:20.24.26, 19:21, 23:1, 25, 24:2, 25:12, 27:11, 2 Sam 2:4, 3:23, 10:5, 11:10, 17:21,  2 Rg 7:15, 18:37, Ier 42:21 (cu singura excepţie postexilică în 1 Cr17:10).

[66] Ex 33:13, Dt 8:3, 1 Sam 6:2, Ez 44:23.

[67] Gen 24:37, Jos 23:7, 1 Rg 22:16.

[68] 1 Sam 11:15; 1 Rg 16:16; 2 Rg 8:20; 11:12; 14:21.

[69] Gen 34:5, Num 30:12.15, Ier 38:27.

[70] Lev 2:4; 9:9; 10:1; Num 7:19; 9:7; Dt 1:17; Jos 8:23; Ez. 46:4.

[71] Studiul este făcut pe baza lecturii ediţiei ebraice (cu vocalizare masoretică) a lui Abraham Meir Haberman, Megilloth midbar Yehudā, Machbarot lesifrut, Israel, 1959; p. 43-174.

[72] Vezi British & Foreign Bible Society, www.bfbs.org.uk/documents/Masoretes.pdf. şi Prof. Levana Polate, Trinity College, Hartford www.trincoll.edu/~lpolate/history.html

[73] Nu există manuscrise biblice cu această ortografie strict consonantică; ea poate fi însă reconstituită foarte simplu, eliminând matres lectionis.

[74] Consoanele w, y, h din această ortografie reprezintă numai semiconsoanele / semivocalele ŭ , ǐ şi consoana h, care au fost întotdeauna reprezentate grafic, şi nu sunt vocale propriu-zise.

[75] După Biblia Hebraica Stuttgartensia, fără vocalizarea şi accentuarea masoretică. Au fost încercuite doar acele matres lectionis care reprezintă vocale originale, nu şi acelea care provin din semivocalele diftongilor şi reprezintă ortografie etimologică / istorică. Precizarea este valabilă şi pentru celelalte exemple.

[76] Cf. A. F. von Gall (editor), Hebräische Pentateuch der Samaritäner, Verlag von Alfred Töpelmann, Giessen, 1918, p. 1. A se observa că, în aceste versete, ortografia este identică cu cea standard masoretică, şi în general, în Pentateuhul Samaritean este uimitor de asemănătoare cu aceasta din urmă.

[77] După modelul manuscriselor qumraniene.

[78] Se poate observa cum, în afară de introducerea mai multor litere vocalice, ortografia elenistică tinde să scoată din circulaţie unele litere cu funcţie etimologică / istorică, nemaiavând semnificaţie fonetică în ebraica elenistică: tyXrb în loc de tyXarb.

[79] După Biblia Hebraica Stuttgartensia.

[80] Reconstituită pe baza limbii ugarite şi a lingvisticii etimologice ebraice. Vezi Daniel Sivan, A Grammar of the Ugaritic Language, Brill, Leiden, 1997; şi Gotthelf Bergstrasser, Introduction to the Semitic Languages, Eisenbrauns, 1983. Vocalele finale superscripte sunt vechile terminaţii ale cazurilor substantivului sau alte terminaţii care în ebraică au căzut treptat, poate chiar în epoca patriarhală. He final directiv este o reminiscenţă a vechii declinări (prezentă în akkadiană, eblaită, ugarită, arabă: u pentru nominativ, i pentru genitiv, a pentru acuzativ e.a.).

[81] Cf. Wolfgang Richter, Biblia Hebraica transcripta (BHt), 1. Genesis, EOS Verlag St. Ottilien, 1991, 16.  

[82] Cf. BHT (Transliterated Hebrew Old Testament) din programul BibleWorks 5.00.

[83] Cf. Ze’ev Ben-Hayyim  & Abraham Tal,  A Grammar of Samaritan Hebrew, Winona Lake, Indiana: EISENBRAUNS; Jerusalem: The Hebrew University Magnes Press, 2000; vezi şi www.searchgodsword.org/enc/isb/view.cgi?number=T6793.    

[84] După transliterarea obişnuită în scrierile liturgice aşkenazite (e.g. Dr. M. Thenen, rAPCih; Aţipor, Brăila, Tipografia I. Wieder Seini, jud. Satu Mare).

[85] După cum se aude în vorbirea obişnuită israeliană; în realitate însă, pronunţia diferă între grupuri de vorbitori.

[86] Freedman, op. cit. p. 34.